"Va suparati daca va dati mai incolo sa se intinda copilul?". Nu se suparau. Ieseau pe coridor sa fumeze. Se gandeau la proprii lor copii sau la copiii pe care nu-i aveau. Nu stiu. Era liniste in vagon dupa ora 9. Parca ne opream si din respirat. Doar cantecul rotilor. Leganarea adormitoare. Si dimineata tigancile care vindeau caise in halte. I le aruncau mamei pe geam dupa ce le spalau la cismea. Spuneau " Sa-ti traiasca, doamna, copilul!" si eu radeam la ele. O zi si o noapte de mers cu trenul. Oamenii erau buni cu mine pentru ca nu apucam sa plang de fata cu ei. Cel putin asa cred. Ma temeam sa ma dau jos. Imi placea acolo. As fi vrut sa traiesc asa totdeauna.Ma uit la maruntaiele trenului. Ma gandesc ca cel putin jumatate din oamenii care mi-au facut loc sa dorm acum 10 ani au murit. Oricum, pe coridoarul vagonului asta nu va mai iesi nimeni la fumat. Si nicio tiganca nu va mai arunca fructe vreunei mame pe geamurile astea. S-a terminat. Am voie sa plang, dar nu vreau. Adevarul e ca eu nu m-am dat niciodata jos din tren. Eu merg si-acum sarind aceleasi lumini portocalii, scrutand campurile. Habar n-am care e ultima halta. Ce-are a face, nimic nu ma poate opri... Sunt printesa unui vagon de cadavre.
0 :) / :(:
Trimiteţi un comentariu